A fost odata ca niciodata…

…un boier bogat. Avea o ferma mare, care producea bine si era recunoscuta intre fermele din jur. La ferma lui lucrau multi angajati, marea majoritate cu simbrie, dar mai erau si unii care stateau degeaba si nu faceau nimic. Boierul insa avea grija de toti.

Intr-o zi, la poarta fermei, batu un strain:
– Marite, boierule, nu ma primesti si pe mine la ferma ta? La ferma de unde vin treburile nu merg prea bine. Dar nu degeaba, pot sa muncesc.

Cum la ferma boierului nostru mai era nevoie de munca pentru niste treburi mai de jos – dat cu sapa, carat gunoiul, spalat si alte treburi de acelasi tip pe care simbriasii lui nu prea doreau sa le faca – boierul fu de acord sa il primeasca pe strain sa faca el muncile acestea. Ii dadu chiar si un loc unde sa doarma, sa manance si sa isi puna lucrusoarele.

Strainul era un angajat silitor si isi facea tot timpul treaba. Din cand in cand mai era luat in ras de ceilalti simbriasi pentru religia lui si pentru obiceiurile diferite de ale lor. El insa nu se supara, deoarece pentru el orice se intampla, bine sau rau, era vointa divinitatii si a profetului. Ba chiar ii compatimea pe ceilelti pentru ca isi petreceau timpul liber chefuind si cheltuind banii dati de boier.

Cu timpul, stranse stranse ceva bani si isi aduse si rudele lui la ferma. Iar vestea ca le merge bine se duse mai departe si alti, de aceeasi religie cu el, venira sa ceara boierului de lucru, iar acesta ii primi pe toti la ferma. Strainii se dovedira a fi proceputi si la alte lucruri, asa ca incet-incet cumparara teren de la boier, isi facura casele lor, afacerile lor, locurile lor de rugaciune, platind, bineinteles, boierului o taxa din profitul lor.

Chiar daca ceilalti simbriasi incepura incet-incet sa comenteze, vazand numarul mare de straini care se stabilisera la ferma unde se nascusera si munceau si ei de atatea generatii, boierul nostru ii linistea spunandu-le ca la ferma lui se respecta drepturile omului, indiferent de rasa si de religie. Ajunsesera si la urechile lui zvonurile despre ceea ce faceau unii de acelasi neam cu strainii pe la alte ferme si cum multi oameni murisera din cauza lor, dar ii era greu sa ii dea afara, pentru ca acestia nu facusera nimic. Cand mai izbucneau conflicte minore ii punea pe arnauti sa ii bage in beci pana se linisteau. Ca precautie, insa, inaspri securitatea, marind numarul arnautilor si al turnurilor de observatie.

Intr-o dimineata, strainii gasira desenate pe peretii caselor lor niste caricaturi cu profetul lor. Infuriati se dusera la boier si se plansera, insa acesta le zise ca la el la ferma fiecare este liber sa isi exprime propriile opinii si ca si ei trebuie sa respecte acest lucru. Spasiti, strainii plecara, insa in sufletul lor mocnea dorinta de razbunare. Stersera desenele, dar peste cateva zile aparura altele. Iar asta nu facu altceva dacat sa le creasca si mai mult setea de razbunare. In sanul lor prinse putere un grup de tineri care nu voia cu niciun chip sa accepte ofensele. Si cu fiecare noua caricatura sau batjocura la adresa profetului, numarul lor crestea.

Tinerii si-au numit un nou conducator, se intalneau in secret, citeau cartea sfanta si jurau ca vor respecta cu pretul vietii invatamintele si cuvintele profetului.  O miscare similara care luase fiinta undeva spre rasarit le insufletea si mai mult pasiunea. Acolo, cei de religie cu ei, se luptau sa dea viata unei vechi dorinte a lor: un stat care sa aibe la baza religia si regulile lor, asa cum au fost ele lasate de profet…

… si povestea poate continua.

„Strainul” poate la fel de bine sa fie un musulman, dar si un adept al hinduismului sau budismului. Povestea are, intr-adevar o tenta religioasa, insa chiar un crestin emigrat dintr-o „ferma” saraca intr-una bogata poate sa fie la fel de bine „strainul”. Marea majoritate ajung sa presteze muncile de jos, munci pe care localnicii, cei nascuti acolo, nu se injosesc sa le faca. Unii isi castiga hrana prin munca cinstita, altii prin furt. Putini se mai intorc in tarile de unde au plecat, insa  valul de rude si prieteni care li se alatura creste, ajungand astfel sa formeze comunitati destul de numeroase.

In numar mic si atat timp cat depind de societatile tarilor care i-a adoptat, acesti straini nu au de ales si trebuie sa se adapteze normelor si regulilor. Si tot in numar mic sunt mai usor de controlat. Atunci cand numarul lor devine suficient de mare, insa, ei devin independenti. De exemplu, chinezii, arabii, indienii sau alti emigranti din Anglia, Franta si alte tari din vestul Europei au comunitatile atat de mari incat nu mai depind deloc de localnici. Au propriile lor restaurante, magazine sau alte afaceri, bazate pe produse importate din tarile din care provin sau pe care si le produc singuri. Restaurantele chinezesti, de exemplu, isi procura materia prima din China, dar si de la vanzatori de peste, carne si legume care sunt, la randul lor, tot chinezi.

Cu cat creste mai mult fiecare astfel de comunitate, cu atat devine mai „non-grata”. Oricat ar incerca sa se integreze, vor fi intotdeauna vazuti ca niste straini, chiar daca, poate, sunt la a X-a generatie deja acolo. Si fiecare comunitate este judecata din cel putin doua puncte de vedere:
– nu te-ai nascut aici, deci esti mai prejos decat mine, cel care am strabunici in aceasta tara.
– faptele unor extremisti sunt de fapt reprezentative pentru intreaga comunitate din care provin.

Daca tarile adoptive s-ar gandi putin la faptul ca, de cele mai multe ori, „adoptia” a fost facuta cu forta (vezi miile de sclavi adusi din India de Anglia sau cuceririle Frantei in Nordul Africii, dar mai ales sclavii africani adusi de americani sa le cultive campurile de bumbac), poate ar vedea lucrurile din alta perspectiva. Chiar daca sclavia a fost (teoretic) abolita, ideile preconcepute au ramas. Lumea nu uita ca indienii, negri, chinezii sau alte natii i-au slujit candva pe occidentali si ii vad pe mostenitorii acestia, chiar in tari democrate si libere, ca fiind in continuare urmasii acelor sclavi, fiind asociati mai mereu cu munca de jos. Un indian absolvent la o mare universitate din Anglia va fi judecat (poate nu in fata) dupa culoarea lui. Un negru, absolvent la Harvard va fi judecat de catre albi, tot tacit, prin prisma culorii lui. Rasismul nu a disparut in totatalitate si nu va disparea niciodata. Este un sentiment din pacate mostenit, care zace mocnit pana cand, intr-o intamplare nefericita, va iesi la iveala.

In acelasi context, societatile ii judeca pe emigranti prin extremele lor, facandu-i pe acestia reprezentanti pentru comunitatile din care provin. In mass-media, cele mai intalnite stiri sunt cele in care cei care nu au culoarea alba ca europenii sau americanii, respectiv negrii, asiaticii, arabii, sud-americanii sunt intotdeauna implicati in diverse infractiuni (terorism, omoruri, droguri) si sunt reprezentativi pentru natiile din care provin (cum se intampla, din nefericire, cu romanii vazut ca tigani si hoti). Negru = Sclav. Arab = Terorist. Roman = Hot … Totusi, gandind o situatie ipotetica, in care nu exista emigranti (nu mai sunt indieni in Anglia, toti s-au intors in India, nu mai sunt negri in SUA, toti s-au intors in Africa etc.), extremistii ar fi la ei in tara. Si atunci, pe cine mai dam vina? Anglia se va confrunta, cum o face si acum, cu nebunii ei, America cu psihopatii ei si asa mai departe. Insa acum se considera ca „uscaturi exista in orice padure, numai ca cele provenite din alta padure sunt mai uscate”. Cu alte cuvinte avem si noi hotii si criminalii nostri, insa cei „de import” sunt mai rai decat ai nostri. Cam aceasta este mentalitatea.

De ce se ajunge la aceste situatii? Sunt mai multe motive. In primul rand, acesti extremisti provin ori din paturile mai sarace si nu au incotro si ca sa supravietuiasca intra in fel si fel de treburi dubioase, ori sunt prea bogati, drogati, excitati si nu au ce face, asa ca se dau in stamba.  In al doilea rand, o parte dintre ei au grave probleme psihice, nu numai fiziologice. In al treilea rand, spiritul de turma functioneaza foarte bine, cu cat sunt mai multi, cu atat tampeniile sunt mai mari. Modul in care sunt vazuti si incadrati in societate are si el contributia majora. Fanatismul religios (vezi extremismul islamic) si ideologic (vezi nazistii) este o alta cauza. Si probabil ca pot fi si mai multe.

Ce s-ar putea facem sa nu mai ajungem in situatiile acestea? Simplu: respectand regulile.

Trebuie respectate regulile tarii unde traiesti, fie ca te-ai nascut acolo, fie ca ai emigrat. Te muti in alta tara? Respecti regulile tarii care te adopta. Poate ca acolo de unde pleci furtul era permis, dar daca emigrezi intr-o tara in care pentru furt faci puscarie, atunci ori nu mai furi ori iti asumi riscul e a fura si a face puscarie. Nu respecti regulile tarii? Atunci du-te matale frumos de unde ai venit si fa-ti de cap acolo, daca iti convine.

Respectul pentru celelalt este iarasi important, fapt care din pacate, cum scriam mai sus, nu prea exista, deoarece exista discriminare. Lumea judeca dupa alb si negru, limba, stare sociala, istorie…

Nesimtirea si bataia de joc. Libertatea de exprimare nu inseamna ca trebuie sa ne batem joc de cel de langa noi. Si la noi si in alte tari locul umorului fin a cam fost luat de cel nesimtit si de batjocura. Cei ca si Charlie exista si la noi in mass-media (pot sa va dau cel putin 3 nume online) si fac cam acelasi lucru sub acoperirea cuvantului „pamflet”. Norocul lor este ca Maruta, Oana Roman si altii nu sunt atat de nebuni sa puna mana pe o arma.

 PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literar? în versuri sau în proz?, cu caracter satiric, intr-un limbaj violent ?i agresiv. – Din fr. pamphlet.

PAMFLÉT, pamflete, s. n. Specie literar? (în versuri sau în proz?) cu caracter satiric, în care scriitorul înfiereaz? anumite tare morale, concep?ii politice, aspecte negative ale realit??ii sociale, tr?s?turi de caracter ale unei persoane etc. – Din fr. pamphlet.

PAMFLÉT ~e n. Crea?ie publicistic? (în proz? sau în versuri) de propor?ii reduse, cu caracter satiric, în care sunt biciuite aspectele negative din via?a societ??ii. /<fr. pamphlet

PAMFLÉT s. n. scriere satiric?, în proz? sau în versuri, în care sunt înfierate atitudini, concep?ii, aspecte negative. (< fr. pamphlet)

(sursa DEX)

Daca aceste reguli ar fi respectate, nu cred ca ar mai exista atati fanatici. Si mai pot fi adaugate multe. Insa chiar daca esti ateu, nu te impiedica nimeni sa respecti Decalogul, mai ales ca o parte din cele 10 porunci sunt scrise in legislatia fiecarei tari sub forma de legi.

Problema este ca regulile sunt considerate ca ingradesc, ca nu respecta libertatea si diferentele intre oameni. Oamenii sunt diferiti, gandesc diferit, au preferinte diferite, idealuri diferite. Instinctul de conservare ii face pe oameni sa se gandeasca mai intai la ei si apoi la ceilalti. Unii oameni lupta pentru supravietuire altii pentru superioritate. Altii zac si nu fac nimic. Neintelegerea diferentelor conduce de multe ori la acte extreme.

De aceea situatii ca acestea vor exista mereu. Tot ceea ce putem sa facem, deocamdata, este sa incercam sa minimalizam aceste situatii si efectele lor.

 Am scris povestea de la inceputul acestei postari gandindu-ma la ultimele evenimente din Franta, dar pe parcurs mi-am dat seama ca fanatismul islamic, cel care a condus la nenorocirea din Paris, este doar o parte din ceea ce inseamna extremism in lumea aceasta. Am povestit despre situatia unor emigranti care, cum se intampla in toate tarile mari, sunt de obicei tratati diferit fata de cei care s-au nascut acolo, facand munci pe care localnicii le considera prea josnice, emigranti care, insa, ajung prin numarul lor sa puna bazele unor comunitati puternice care nu mai respecta in totalitate regulile si care apoi se razbuna pe societatea care i-a primit, dar si-a batut joc de ei.

In continuare se cauta a se rezolva efectele si nu cauzele. Lumea incearca sa rezolve efectele terorismului, nu cauzele pentru care apare el si de ce si cine este sustinut in continuare. Atentatele din SUA, cele care se datoreaza unor dezaxati ar putea fi in mare parte oprite daca ar fi un control mai riguros al armelor (cati isi deschid peste noapte fabrici de armament si se apuca de trafic sau unde se duc armele produse in fabricile autorizate???) si al celor despre care se stie ca au probleme psihice, dar sunt lasati liberi, de capul lor. Imi e inca greu sa cred ca de atatia zeci sau sute de ani, de cand au aparut drogurile, nu se poate face inca un control al lor, desi se cunosc foarte bine sursele pentru o mare parte din ele (cel putin cele provenite din America de Sud sau din Orientul Mijlociu). Si exemplele pot continua…

Sunt probleme care nu vor avea niciodata o rezolvare, pentru ca nu se doreste rezolvarea lor, pentru ca sunt facute pentru o cauza. Unii le fac pentru o ideologie, altii pentru a controla, altii pentru inavutire, altii pentru alte motive. Istoria ne-a aratat de milenii intregi ca acestea au existat si s-au perpetuat, intr-o forma sau alta.

Si asa traim de mii de ani o poveste fara sfarsit.