Din momentul in care intri, mirosul de dezinfectant pe baza de clor iti umple narile. Simti o repulsie in stomac si un fior care urca pe spinare pana in varful capului, insa pana la etajul 3, la sectia de Cardiologie, te obisnuiesti cu el.  De cate ori ajung intr-un spital am un sentiment de boala si morbiditate.

Holurile sunt pline de oameni in pijamale sau halate. Printre ei se strecoara, semet, un doctor sau, de cele mai multe ori, o asistenta.  Lifturile sunt rezervate pentru transportul bolnavilor sau al cutiilor cu medicamente si echipament pentru spital. Din trei, doar doua sunt functionale. Se deschide usa unuia si cu coada ochiului vezi o infirmiera stand pe un scaun, mestecand guma, cu doua andrele si un ghem in mana, crosetand. Iti arunca o privire insistenta, iar pe chipul ei se citeste superioritatea, vrand parca sa iti spuna: “Eu sunt sefa aici! Nici sa nu iti treaca prin cap sa te urci in lift!”.

Urci incet pe scari, evitand cate un bolnav sau vizitator care trece pe langa tine. Astepti in spatele unui batran ca o asistenta sa coboare, dupa care maresti pasul si il depasesti.

La etajul 3, usa spre Cardiologie este inchisa cu cheia. Pe usa este lipit un afis pe care scrie cu litere de-o schioapa: “Accesul vizitatorilor interzis in intervalul 8-12. Program de vizite: 14-17”. Te intrebi ce se intampla in cele doua ore care lipsesc cand, in spatele tau apar doi pacienti in pijamale albastre. Au cam la 60 de ani fiecare. Ii studiez, iar ei imi arunca o privire. Intorc fata de la ei, incercand sa par preocupat. O infirmiera deschide usa, pe partea cealalta si ii pofteste inauntru. Un domn cu doua genti in maini si un rucsac in spate da sa intre insa infirmiera mai ca nu-i prinde capul in usa. Revoltata pentru ca nu si-a dus miscarea pana la capat, il intreaba ce vrea, iar barbatul ii spune ca i-a adus sotiei sale, internate acolo, haine de schimb si alte lucruri. Este la salonul 6. Pe un ton enervat, infirmiera ii spune sa astepte.

Astept si eu. Asistenta de la salonul mamei imi promisese ca ma duce sa discut cu doamna doctor, cea care a fost de garda cand mama s-a internat la spital. Un grup de alte 5-6 persoane, femei si barbati de data aceasta, tot in pijamale sau halate, se aseaza in fata usii inchise. Se vede ca au mai trecut prin asta, pentru ca unul dintre ei bate in geam. Apare infirmiera care deschide, iar in spatele ei, asistenta mea. Grupul de bolnavi intra, eu urmez asistenta pe scari, iar in urma mea, barbatul cu gentile ii reproseaza, revoltat, infirmierei faptul ca isi bate joc de el, lasandu-l sa astepte, in timp ce sotia lui are nevoie de lucruri. Discutia intre ei se incheie brusc atunci cand infirmiera ii inchide usa in nas, spunandu-i ca poate sa mearga la salon dupa ora 12.

Mergem in policlinica, pentru ca doctorita si-a terminat garda si acum are program de consultatii. Pe hol, inghesuiala mult mai mare decat in spital: oameni asteptand in fata la cabinete, infirmiere, brancardieri, angajati ISU, doctori… Cele cateva bancute, asezate langa pereti, nu fac fata celor care asteapta sa intre la consultatie, drept pentru care multi stau in picioare, asteptand sa le vina randul. In fata la Cardiologie parca sunt cei mai multi pacienti. Toti au in mana cate un dosar cu acte: electrocardiograme, taloane de pensie, trimiteri de la medical de familie, retete. Peste tot fete palide, galbene, obosite. Iti este pur si simplu greu sa ii privesti in ochi.

Asistenta intra in cabinet si imi face semn sa astept pe hol. In fata mea, doua femei in varsta stau fix in usa cabinetului. Probabil sunt urmatoarele persoane la rand si vor sa fie sigure ca nu intra altcineva inaintea lor. Ma mustra putin constiinta pentru ca sunt sigur ca eu voi fi acela, in momentul in care asistenta va deschide usa.

Daca spitalul a fost reamenajat in mare parte, nu acelasi lucru se poate spune despre policlinica. Pe pereti aceeasi faianta alb-galbuie si patrata, amintind de ziua in care cladirea a fost data in folosinta. Pe pereti atarna fire de telefon, langa care a aparut un tub prin care trece cablul de internet, probabil singura modernizare. Pe jos, un mozaic invechit si tocit. Usile si tocurile sunt albe si in unele locuri se vede stratul gros de vopsea.

Vis-à-vis de cabinetul de Cardiologie este cel de Alergologie. De ce sunt puse asa, probabil doar cei care au proiectat policlinica stiu. O mama cu un copil mic in brate, infofolit tot, desi afara sunt 15 grade iar pe holurile policlinicii sunt cel putin 20, ca sa nu mai vorbim de aerul inchis si mirosul identic cu cel din spital, bate la usa si o deschide. Din cabinet se aude o voce prin care este rugata sa astepte. In cele din urma pacientul iese, urmat de doctorita, care o intreaba ce doreste. Copilul este alergic si are trimitere de la un alt medic. Doctorita o anunta insa ca “nu mai merg calculatoarele in tot spitalul” si nu poate sa o primeasca. Ce legatura are consultatia cu faptul ca le-a picat reteaua, nu stiu. Cu atata tehnologie, probabil ca si doctorilor le vine greu sa mai scrie de mana.

Dupa cateva minute de asteptare, asistenta mea scoate capul pe usa si imi face semn sa intru. Cele doua femei mi-o iau inainte. Putin derutat, nu stiu ce sa fac, insa tot asistenta ma ajuta si ma introduce doctoritei, care le roaga pe cele doua doamne sa astepte afara. Rusinat pentru ca m-am bagat in fata, iau loc pe singurul scaun liber si astept ca doctorita sa imi spuna concluziile ei. Discutia nu dureaza foarte mult, ii multumesc doctoritei si plec. Aveam niste bani la mine pe care ma gandeam sa-i dau insa, ca de obicei, am o retinere in a face lucrul acesta. Stiu ca doctorii “de stat” sunt platiti prost insa imi vine foarte greu sa le dau eu bani, la spital. Ma simt prost si inainte de a le da plicul, dar si dupa. O sa ii dau, pana la urma, sau o rog pe mama sa o faca, atunci cand vine doctorita in vizita. Pe hol, mama si bebelusul inca mai asteptau.

Cu asistenta hotarasem sa ne vedem inapoi in spital, la etajul 3, insa cum nu se facuse ora 12, am plecat sa fac cateva cumparaturi. Vorbesc cu mama la telefon, aflu ce ii mai trebuie si o rog sa-i spuna asistentei ca ma intorc cand incepe programul de vizite.

Cobor in graba scarile, abia asteptand sa ajung afara si sa trag aer proaspat in piept. La usa de la intrare, doi bolnavi fumeaza. Fac cativa pasi si imi umplu plamanii cu aer curat. Mirosul de clor imi dispare din minte. La fel si sentimentul de boala si morbiditate.