Ati avut vreodata sentimentul ca nu locuiti in orasul in care trebuie? Ca, desi sunteti obisnuit cu el, vi se pare ca se strange in fiecare zi? Sau ca pare ca fiecare cladire pe langa care treceti sta sa cada pe tine? Ca fiecare om care il vezi pe strada si se uita pe tine, o face cu subinteles?

Nu, nu e paranoia.

Nu am ajuns inca acolo si sper sa nu ajung acolo prea curand, poate niciodata. Este doar acel sentiment ca nu te potrivesti cu locul unde stai, si ca ajungi, incet, incet, sa nu mai ai aer. Sa simti ca nu mai respiri sau ca o faci cu o masca si un tub de oxigen. Si nu mai faci fata.

Inainte de a citi cele de mai jos, vreau sa va zic ca nu este vorba doar de Bucuresti. S-a intamplat sa fie Bucurestiul pentru ca in momentul de fata este orasul in care imi duc viata. De aceea, va rog pe bucuresteni sa cititi pana la capat si sa nu judecati gandurile acestea doar dupa primele randuri. Stiu ca Bucurestiul este orasul vostru natal, cum pentru mine este altul. Si fiecare are, subconstient, o legatura, un fir invizibil care il leaga de „radacini”. Poate, daca ajungeti in alt oras si veti trai o perioada acolo, veti avea aceeasi impresie ca si mine.

Am ajuns aici prima data cand am dat examenul de admitere la facultate, iar prima mea impresie nu a fost prea buna. Daca m-as fi dus in Timisoara sau Brasov poate ar fi fost la fel. Poate. Dar am ajuns in Bucuresti, la ora 7 jumatate dimineata, dupa un drum de 2 ore si jumatate pe o autostrada aproape zob, singura facuta de fostul regim. Luni dimineata, la 7:30 Bucurestiul era plin de gunoaie. Gramezi de gunoaie si gunoieri cu maturile lor de rachita, „hocheistii”, cum am aflat mai tarziu ca li se spune in mod sarcastic, vazuti la fiecare 200-300 de metri pe pe bulevardul Iuliu Maniu, in cartierul Militari, la „umbra” betoanelor si blocurilor de 10 etaje.

N-a fost chiar idealul meu de „prima impresie” sau, mai bine zis, impresia a fost sub asteptari, insa, odata ajuns in centru, in Piata Romana, perspectiva s-a schimbat. Si am ajuns la ASE, unde am stat timp de aproape 5 ani. Si in acesti ani am ajuns sa cunosc Bucurestiul, sau mare parte din el, destul de bine. Si am ajuns sa vad cum se schimba un oras. Iar acum, dupa 20 de ani, pot sa spun ca doar o mica parte din Bucuresti arata ca atunci cand, tanar student, l-am descoperit.

Orasul s-a schimbat. Toate s-au schimbat, in ritmul lor: cladirile mai incet, oamenii, mai repede sau invers. Am ajuns sa cunosc fel si fel de oameni, multi dintre ei „expati de Bucuresti”, ca si mine, altii, bucuresteni de cateva generatii. Am ajuns sa-mi schimb parerea fata de bucurestenii care, in urma cu 20 de ani, erau foarte ingamfati si ii tratau pe cei din provincie ca niste inferiori doar pentru ca ei insisi erau de la capitala, desi marea majoritate aveau bunicii in provincie.

Am petrecut aproape cel mai frumos timp din viata mea, in timpul facultatii. Am fost liber sa fac ce vreau si sa ma duc unde vreau. Am cunoscut oameni si locuri. Am cunoscut orasul. Insa, nu m-am simtit niciodata ca fiind parte din el, cum ma simteam in acel weekend, o data pe luna, cand ma duceam in orasul meu natal.

Ironia sortii a facut sa revin in Bucuresti la un an si jumatate dupa ce am terminat facultatea, pentru a ma angaja aici. Daca Bucurestiul avea un avantaj major, acela era piata muncii. Nu ca la vremea respectiva nu se gaseau locuri de munca in provincie, dar nivelul de salarizare si deschiderea spre piata era cu mult, mult mai mica. Si as fi ipocrit sa zic ca imi pare rau. Daca nu ar fi fost acest loc de munca, nu as fi avut aproape tot ceea ce imi doresc. Pentru ca, da, Bucurestiul este capitala tarii si oportunitatile sunt peste tot. Investitorii si consumatorii sunt aici, cei mai multi. Bani sunt pe piata, trebuie doar sa te descurci sa ii iei. Vrei sa faci o afacere sau cauti sa lucrezi intr-o multinationala sau o firma care plateste bine? Bucurestiul este locul potrivit.

Insa toate acestea au un pret.

Da, Bucurestiul este locul unde se castiga bani. Unde poti sa ai un salariu decent, comparabil cu Bucurestiul, nu cu celelalte orase. Unde posibilitati si oportunitati exista. Si unde, daca banii curg LA tine in buzunar in volum mai mare comparat cu alte orase, la fel curg si  DE LA tine din buzunar. Este orasul in care ai nenumarate oportunitati de a cheltui, de a te distra si de a cumpara. Daca ai timp.

Pentru ca timpul trece aici, parca, cu alta viteza decat trece in alte locuri. Orice faci ia timp. Oriunde te duci, iti consuma timp. Timp pe care, la un moment dat incepi sa simti ca nu-l mai ai. Incepi sa te intrebi, uitandu-te in urma: „Unde s-a dus? Cand a trecut? Parca acum cateva ore era dimineata…”. Si, desi te trezesti dimineata devreme si ajungi seara tarziu, cand tragi linie iti dai seama ca ziua s-a scurs fara sa faci prea multe. Numeri pe degetele de la maini activitatile zilei: „m-am trezit, m-am spalat, m-am imbracat, am luat metroul….m-am intors, m-am culcat. Am luat-o de la capat.”

Si trece o zi, si trec doua, si trec o mie, doua, trei. Si te uiti in urma, iar programul tau zilnic este acelasi, cu mici modificari. Somn, trezire, servici, acasa, culcare. Liber in weekend. Si pui placa de la capat.

Iar oamenii… oamenii s-au schimbat. Locul bucurestenilor care, atunci cand eram in facultate aveau o evidenta desconsiderare fata de provinciali, a fost luat de tigani si parveniti, de cei care se cred importanti. Ce este interesant, atitudinea acestora fata de bucurestenii get-beget este aceeasi. Pentru ei nu conteaza de unde esti, ci cine esti sau ce arati ca esti. Si se vede asta in trafic, in restaurante, in mall-uri.

Si toate acestea se aduna. Azi putin, maine mai mult. Si totul devine din ce in ce mai stresant si mai apasator: timp pierdut in trafic, servici, nesimtire, alergatura, distractie si relash in weekend, trezit de dimineata, trafic, servici, nesimtire, alergatura, distractie si relash in weekend…

Si ai vrea sa te intorci „la radacini”, in orasul in care ai crescut. Insa acolo totul este aproape mort, din punct de vedere economic. Salariile sunt mici, locuri de munca putine si prost platite in comparatie cu Bucurestiul. Sa incepi ceva pe cont propriu e mai greu pentru ca deja, cat ai fost tu plecat, sunt destui care controleaza piata. Iar la un moment dat stai si pui in balanta, dar nu poti sa iei o decizie pentru ca aceasta depinde de multe. Trebuie sa faci un sacrificiu daca renunti la ceva. Si banii sunt cei la care renunti, de cele mai multe ori. Nu poti, dupa atati ani de zile traiti in Bucuresti, cu un anumit venit, sa te duci in alt oras pentru un venit la jumatate sau chiar mai putin. Matematic nu poti sa concepi asa ceva.

Si trece o zi, doua, o saptamana, doua, un an, doi. Si sacul se umple. Si simti ca trebuie sa faci ceva. Sa iei o decizie. Iti dai seama ca, pentru tine, nu este orasul care trebuie. Ca, desi locuiesti de doua decade aici, nu este orasul tau. Ti-ai mutat radacinile aici, insa ele nu au prins tarana. Nu s-au ancorat. Au fost la suprafata, superficiale si au trait toate intemperiile de care te-ai lovit tot timpul. Si tanjesti spre locul de unde ai venit, de unde ai devenit om.

Locul si tu. Tu si orasul…satul…comuna. Locul unde simti ca traiesti, simti viata si timpul trecand prin tine. Poate fi Bucurestiul sau Brasovul sau Timisoara sau Iasi-ul sau Constanta. Este locul in care tu esti tu.

Nu urasc Bucurestiul… Nu vreau sa par un ipocrit. In Bucuresti sunt o multime de lucruri care nu exista in alte locuri, adunate. Bucurestiul isi are farmecul lui.

Doar ca, nu este orasul meu…