Pentru ca ieri am scris despre „datul” sau „ne-datul” de ciubuc in diverse situatii, sa ramanem in acelasi ton si sa va povestesc o intamplare petrecuta nu mai tarziu de saptamana trecuta.Tot la subiect.

Intamplarea se petrece la restaurantul Daimon, din Parcul Tineretului, vis-a-vis de Sala Polivalenta, in Capitala. Un restaurant destul de bine cotat, foarte aranjat, ingrijit, cu cateva terenuri sintetice de fotbal si cateva de tenis de camp, sala de fitness, piscina exterioara si piscina acoperita, loc de joaca pentru copii. Se mananca bine, mancarea este cu specific italian. Sambata si duminica nu prea gasesti loc, decat daca faci rezervare.

In linii mari un local unde am mers aproape tot timpul cu placere.

Si zic aproape pentru ca are un defect: chelnerii.

Nu stiu daca toti angajatii detin actiuni acolo si de aceea isi permit sa se poarte cum se poarta, sau pe patron pur si simplu nu-l intereseaza aspectul acesta. Daca nu ar fi fost evenimentul de saptamana trecuta, poate nu mi-as fi adus aminte ca si cu alte ocazii tratamentul ospatarilor a fost cam la fel de fiecare data.

Modul in care se poarta denota „smechereala”. Se vede clar pe fata lor ca sunt niste baietani care te cam privesc de sus. Si la propriu, deoarece cand comanzi stai pe scaun (asta ar mai lipsi, sa te ridici si in picioare cand stai de vorba cu ei), dar mai ales la figurat. Au o tactica aparte de a te intreba ce vrei si de a-si nota comanda pe statiile (mai nou) digitale cu stylus-ul, prin care iti arata ca ei sunt stapanii acolo si tu esti la mana lor.

Ai facut cumva o rezervare de cateva persoane si, din pacate, ai venit cu mai multe? Este clar un impas. Ce daca si ceilalti sunt clienti si consuma si ei! Ai spus un numar, trebuie sa te tii de el. Pentru ei este un efort de gandire pe care nu vor sa-l faca. Cu chiu cu vai mai gasesc niste scaune, eventual o masa, desi terasa este jumatate goala. Si, neaparat trebuie sa comenteze fata de ceilalti ca ai facut acelasi lucru si saptamana trecuta.

Se pare ca au ceva cu copii. Ii vezi cum stramba din nas ori de cate ori vreun copil se apropie (in fuga, bineinteles) de masa. In urma unei intalniri de gradul 3 cu un copil m-am trezit cu o halba de bere pe pantaloni. Bine, eu unul nu am vazut coliziunea, dar am mers pe mana unui coleg de breasla al respectivului ospatar care, cu ochiul lui ager a vazut tot. Noroc ca era cald si m-am racorit, iar intr-un sfert de ora se pantalonii se uscasera.

Comenzile le cam incurca. Desi sunt tehnologizati, nu de multe ori se uitau unul la altul cand le spuneai ca nu ti-au adus ce comandasei in urma cu jumatate de ora. Si nici modul in care vorbesc despre cei de la bucatarie nu e prea colegial. Bineinteles ca nu sunt ei de vina cand intarzie o comanda si fac tot posibilul sa iti arate ca ceilalti abia se misca. Si nu sunt de vina nici cand isi dau seama ca au servit pe toata lumea mai putin pe tine. Mai conteaza ca au omis comanda ta? La cat ai asteptat, poti sa mai rabzi.

Totusi, ca sa destinda putin atmosfera incarcata (creata si sustinuta de ei), trebuie neaparat sa faca glume. Cat mai nesarate. Dar tu nu cumva sa-ti permiti sa glumesti cu ei sau sa-i iei peste picior. Vei putea citi dezgustul pe fata lor.

In concluzie, de cele mai multe ori cand am fost la Daimon m-am simtit exact ca si cum mi-ar face un favor si ar fi un privilegiu de a fi servit de ei. Ei erau cei care „comandau” acolo. Este teritoriul lor si trebuie sa te porti ca atare.

E pacat de restaurant, de mancare si de toate facilitatile din complex, daca personalul care te serveste are aceasta atitudine.

In conditiile de mai sus, ai plati sau nu suplimentar serviciul? Ai lasa bacsis? Daca as stii ca el se duce numai la bucatar, da, as face-o. Dar cand stiu ca si sictiritul care pare ca a facut un efort evident sa te serveasca primeste o parte din el, te mai gandesti putin inainte sa faci calculele…