Nici nu stiu de unde sa incep sa va povestesc… Duminica ne-am intors din Anglia si ma simt, vorba sotiei, parca a trecut o zi sau o luna de cand am plecat de acasa.

De fapt a fost mai mult de o saptamana, pentru ca am plecat intr-o vineri si ne-am intors duminica, dupa o saptamana. Sansa ne-a fost oferita de un curs la care a trebuit sa particip eu in Reading, un mic orasel la vreo 50 de kilometri de Londra.

Pentru mine era a treia oara pe taramul britanic, dar pentru Ana a fost prima. Am chemat asadar bunica sa stea cu copii, am facut cumparaturi sa nu aibe prea multe de facut, am vorbit cu niste prieteni sa ne ajute cu scoala si vineri dimineata, la ora 9:30, plecam spre Otopeni.

Ultima data cand am fost in aeroportul Henry Coanda a fost acum vreo 4 ani. Si s-a schimbat enorm de atunci. Am remarcat asta atat la plecare cat si la sosire. Un singur lucru nu a ramas schimbat: pretul produselor din Duty Free. E adevarat, sunt mai multe magazine si restaurante sau cafenele, dar preturile sunt deja „europene”.

Zborul a fost cam cu trepidatii. La plecare, vant puternic, iar la sosire nori. Am plecat cu 20 de minute intarziere datorita timpului nefavorabil din Londra, si desi am ajuns la timp, ne-am mai invartit vreo 15 minute deasupra Londrei pana am primit „verde” la aterizare.

Dupa cum va spuneam, nu am stat la Londra ci la Reading, un orasel mic si cochet. Zic orasel pentru ca este mic in comparatie cu Londra, dar in realitate este mai mare decat un oras de provincie din Romania (bine, nu luam in calcul cele mari, gen Brasov, Constanta sau Iasi). Drumul l-am facut cu un taxi, rezervat din Romania pe net. Si aici am avut prima surpriza: o oferta mai „romaneasca”. Soferul, un arab, s-a oferit sa ne dea o chitanta cu vreo 10 lire mai mare daca ii platim cash si nu cu cardul. Am aflat mai tarziu ca, daca platesti cu cardul el nu se alege cu mai nimic din banii acestia, pentru ca ajung la firma cu care au contract, urmand ca apoi firma sa le dea si lor o parte. Nu i-am facut pe plac, dar, ca idee, lumea e la fel peste tot.

Am ajuns, asadar in Reading si am dat o tura de oras si am mancat la restaurantul lui Jamie Oliver, Jamie’s Italian.

Sambata dimineata, dupa un copios mic dejun clasic englezesc care cuprinde oua (ochiuri sau omleta), fasole, sunca, carnati, ciuperci, un fel de mici vegetali, chiftele de cartofi, branzeturi, fructe si sucuri, ne-am „imbarcat” in trenul spre Londra.

Daca englezii au ceva care merge si este foarte bine pus la punct, acel lucru este infrastructura.Trenurile catre Londra sunt cam la 10-15 minute, unul dupa altul si majoritatea sunt rapide, adica in 30 de minute esti in centrul Londrei, la Paddington. De autostrazi si drumuri nu mai zic… o adevarata retea. Cam greu pentru un european sa conduca cu volanul in dreapta si mergand pe partea stanga a drumului, dar zice lumea ca e greu la primul sens giratoriu, cand ai tendinta sa faci dreapta, adica sa intri pe sens interzis. Nu am vazut soferi nervosi (mai putin taximetristul meu care s-a cam enervat pe unul). Toti au rabdare, dau prioritate celor care ies de pe strazile laturalnice, nu intra nimeni pe banda rezervata pe autobuz, chiar daca pe a lor se merge bara la bara. Si se circula, nu se blocheaza intersectii! Altfel, cred ca te alegi cu o gaura in buget si cu permisul suspendat. Aviz politiei romane!

De la Paddington am luat metroul pana la Picadilly Circus, adica in buricul targului. Iesim afara si „izbim” de o mare de oameni, 99% turisti. Aparate foto, zambete, rasete, care mai de care sa se fotografieze cu orice vede. Nu pierdem timpul acolo si o luam pe jos spre Hyde Park, cu gandul sa mergem la Buckingam Palace (daca iese regina si ne face cu mana?).

In parc trecem pe la o toaleta publica unde dau peste un grup de francezi. Un copil era tare revoltat pentru ca „englezii astia vorbesc numai engleza aici”. Facem cateva poze in parc si ajungem la Palat unde, o alta mare de oameni se zgaia peste gard la cele 2-3 garzi care bateau pasul de defilare. Din pacate am ajuns pe la ora 13:30, iar garda se schimba la ora 11:30. Asa ca doar l-am urmarit pe un gardian cum se plimba de colo-colo de trei ori inainte de a reveni la ghereta lui. Am facut un zoom cu camera si nu m-am abtinut sa nu rad: se pare ca acea caciula mitoasa il cam jena pentru ca tot mustacea. Deh….sa stai o zi intreaga in pozitie de drepti si sa se uite mii de oameni la tine, cu caciula aia calduroasa pe cap, nu e chiar usor.

Dupa palat ne-am dus la Parlament. Am vazut Westminister Abbey, celebra „bisericuta” unde se oficiaza toate evenimentele casei regale, am facut cateva poze (nu am intrat pentru ca era cam scump biletul) si am trecut podul, catre „Ochiul Londrei”. Nici aici nu ne-am suit pentru ca era o coada de cativa zeci de metri.

Am fi vrut noi sa ne plimbam mai mult, dar pentru ca se pusese o ploaie mocaneasca si batea si vantul ne-am refugiat la metrou. Am coborat la Oxford Square, am inotat iar in multime, am intrat prin doua-trei magazine si, cum obosiseram, am plecat tot cu metroul la Watford. Am dormit noaptea acolo, iar a doua zi am revenit in Londra une ne-am intalnit cu niste prieteni. Seara ne-am intors la Reading.

Ca o paralela: stiati ca englezii, traditional, au doua robinete la baie sau bucatarie? Cate unul pentru apa rece, respectiv apa calda. Cel putin in casele vechi, chiuvetele au cate doua robinete. Pare destul de incomod, pentru ca nu poti regla apa la o anumita temperatura. Pe un robinet curge apa rece pe cand pe celalalt apa calda. Singurul mod de a „regla” apa este de a pune un dop la chiuveta si a lasa ambele ape sa curga. De unde provine aceasta traditie? Majoritatea caselor britanice aveau in pod un bazin care furniza apa pentru boilere. Din cand in cand apa aceasta putea deveni contaminata (de ex. de la un soarece sau sobolan). Pentru a preveni contaminarea apei rece si introrucerea contaminarii in sistemul de apa potabila, prin folosirea unui robiet dual cald-rece, s-a decis instalarea separata a doua robinete. Regula nu se aplica daca sunt luate masuri de protectie (mai multe aici).

Vineri dupa amiaza am luat masa la un han destul de vechi, The Bull Inn, cu un coleg. Din ce zicea el, era destul de des vizitat de Jerome K. Jerome. Ba chiar fusese in centrul atentiei cu ceva timp in urma cand trei actori englezi s-au gandit sa refaca drumul strabatut de autor si prietenii lui in „Trei intr-o barca”.

Apoi am mai fost vreo 3-4 ore in Londra, sa vedem ce mai ramasese din planul initial. Am facut asadar o plimbare pe malul Tamisei, de la Westminister la Podul Londrei, Turnul Londrei, Biserica Sf. Paul si Trafalgar Square.

Sambata am fost iar la plimbare, de data aceasta in Oxford (despre asta in alta postare).

Duminica ne-am intors in Bucuresti, cu gandul inca la locurile care le vizitasem si impresiile facute.

Cateva concluzii.

Dupa cum ziceam, infrastructura este foarte bine pusa la punct. Transportul, fie el cu trenul, autobuzul sau metroul este impecabil. Soferii sunt civilizati iar orice abatere este sanctionata. De altfel, Londra este cunoscut ca fiind orasul cu cele mai multe camere de luat vederi.

Masinile. Nimic impresionant. Cred ca am vazut unul sau doua X6-uri si foarte putine alte masini de lux. Nu atat de „evidente” si de fitoase ca la noi. In schimb curate si cu putine lovituri (fata de Paris unde una din doua masini este lovita).

Stiati de ce la englezi masinile merg pe partea stanga a drumului, iar volanul e pe dreapta? Marea majoritate a oamenilor este dreptace, iar pe vremuri, cavalerii purtau sabia in dreapta, gata sa se apere cu orice ocazie. De aceea, cand se intalneau treceau unul pe langa altul prin stanga, gata oricand sa scoata sabia catre celalalt.

Oamenii. Fie ei turisti sau localnici, nu am vazut nicunul obosit si stresat ca in Romania. Nimeni nu e cu nasul la 3 metri deasupra solului, indiferent ca au o stare financiara mai buna decat majoritatea. Totii vorbesc frumos, sunt amabili, te trateaza cu respect. Bine, exceptii pot fi, dar nu asa de intalnite ca la noi.

Cladirile. Toate se incadreaza in aceeasi arhitectura. Chiar si cele de birouri, de sticla, se incadreaza bine langa cele istorice. Nu tu case ca la noi, una mai mica, alta mai mare, una roz langa una verde. Planul de urbanism este bine definit si nu poate nimeni sa dea spaga sa-si faca o casa cum vrea el daca nu se incadreaza in tiparul zonei.

Verdeata. Cam lipseste in centru. Nu sunt spatii verzi langa strada, ci doar in anumite zone. Peste tot numai dale, ciment si asfalt. Zonele verzi sunt din loc in loc, dar nu atat de multe. Nu sunt foarte multi copaci, tipicul zonei fiind pajistile cu iarba sau gazon.

Serviciile. Foarte bune. Oamenii respectuosi, te intreaba de una si alta, te servesc fara sa se uite la tine cu subintelesuri. Nu sunt agresivi sau sictiriti ca la noi.

Preturile. Comparabile cu restul UE. Ca ordin de marime, nu ca si valoare. Cu alte cuvinte, 5 lire acolo sunt egale cu 5 euro in Franta sau 5 lei aici. La cele mai multe produse. Doar valoarea este diferita. Daca tu castigi in lei, cam greu sa acoperi preturile in lire de acolo. Multe produse insa sunt mult mai ieftine acolo decat in Romania. Au reduceri mai tot timpul si merita sa cumperi, pentru ca au o calitate mult mai buna. N-am vazut „chinezarii” decat la magazine de ieftineli.

Mai multe…nu am ce sa va mai zic. Vorbind cu unii si altii care locuiesc deja acolo, ei sunt multumiti de sistem. Daca muncesti castigi suficient sa te intretii, sa mai cheltui un ban cu o distractie ocazionala. Scolile sunt marea majoritate OK, spitalele la fel. Nu pot sa va spun mai multe pentru ca nu am avut nicio experienta pe aceasta tema.

Si depinde si de perspectiva. Ca si turist este usor. Vii, vezi, consumi, te minunezi si pleci. Daca stai acolo, probabil ca sunt aceleasi probleme ca si la noi.

Pentru mine a fost o experienta frumoasa si as reveni oricand acolo. Ca turist. Sa ma mut permanent … nu stiu ce sa zic. Poate intr-un orasel sau la periferia Londrei, unde e mai liniste. Depinde ce vrea fiecare si la ce renunta aici…