Acum ceva timp m-am gândit s? scriu o povestioar? SF. Am f?cut mai multe versiuni ?i, într-un final am ajuns la o variant? care, zic eu, este OK.
Sper s? v? plac? ?i vou?.
Daca ma voi intoarce…
A avut o viata frumoasa. Cel putin asta si-a dorit: sa
aibe o viata frumoasa. Acum, la 80 de ani, uitandu-se in urma, era multumit.
Isi amintea de copilarie, cand iesea cu baietii la pescuit sau se plimbau cu bicicletele de lemn, fara pedale. De sapuneala care si-o lua de fiecare data cand se intorcea acasa cu hainele pline de praf sau cu pantalonii rupti. Si cum a doua zi o lua de la capat.
Parintii lui nu aveau cine stie ce bani. De fapt nimeni in cartierul lor nu avea, tinand cont ca doar tatii lucrau, la mina de carbuni, in timp ce mamele erau mai mult acasa, langa copii. Unele dintre ele munceau in oras, la magazine sau la singurul hotel, pe bani putini.
Isi amintea cum arata orasul, Coalbarrow: negru de fumul de la fabrica, strazi infundate, pline de noroi si de urme de carute sau cizme. Bogatanii care isi permiteau masini nu se aventurau in cartierul acela de muncitori. Seful fabricii, care era dealtfel si seful minei, folosea caruta ori de cate ori avea treaba cu ei. Dar nici el nu venea prea des, ci numai atunci cand se mai imbolnavea cate unul si venea sa-l vada. Era un om bun la suflet. Isi amintea ca ori de cate ori venea sa-l vada pe tata, cand era la pat, ii aducea cateva bomboane.
Isi amintea ziua cand a plecat la Londra, la matusa Auntie. Lacrimile de pe fata mamei si stransul de mana al tatei. Avea 9 ani, iar matusa se oferise sa-l gazduiasca si sa-l ajute sa invete la una dintre scolile din marele oras. Isi amintea cum a fost acceptat cu greu de colegi, mai ales datorita puternicului lui accent de provincial. Cum a trebuit sa-i faca singur dreptate, de cele mai multe ori cu pumnul, drept pentru care matusa era mai mereu chemata la scoala, in cabinetul Directorului. Dar nu-l certa niciodata. Stia cum sunt tratati cei ca el de catre “capitalisti”.
Isi amintea de razboi, de raidurile aviatiei si de bombardamente. De soldatii care marsaluiau pe strada. De ziua in care a fost anuntat sfarsitul razboiului si cum si-a reluat cusurile dupa ce scoala a fost reconstruita.
Isi amintea bucuria imensa care a simtit-o cand a aflat ca fusese acceptat la Oxford, cu o bursa de merit. Si ziua in care a absolvit cu “Magna cum Laudae”, iar parintii si matusa fusesera cu el, mandri de fiul si nepotul lor. De domnul S., cel care ii inmanase o carte de vizita in acea zi, pentru un loc de munca intr-o companie americana, nou infiintata, care se ocupa cu aeronautica. Cum plecase peste ocean, impreuna cu parintii, pentru a incepe o noua viata, acolo.
Isi amintea de prima intalnire cu Mary, colega lui de servici si viitoarea lui sotie. De plimbarea cu prima lui masina, pe malul oceanului. De ziua cand s-a nascut Ben, primul baiat, dar si de cea in care a venit pe lume Ann, fetita lor…
Acum, pe patul de spital, doar Ben si Ann erau langa el. Parintii si matusa murisera de mult si se intorsesera in pamantul Angliei. Mary plecase si ea cu zece ani in urma, rapusa de cancer.
Se uita la ei, cat crescusera si cat s-au maturizat. Ben o luase pe urmele lui: terminase Harvard-ul si lucra si el la NASA. Ann in schimb devenise o pictorita de mare succes. Mostenise talentul artistic al mamei.
Nu mai putea sa le spuna nimic. Doar auzea ce vorbeau. Stia de la doctor ca nu mai are decat cateva ore de trait. De fapt si el simtea la fel. Acum, in ultimele clipe era bucuros ca are copii langa el si intreg filmul vietii ii trecea prin fata ochilor. Nu era trist deloc. Astepta sa-si revada parintii, dar mai ales pe Mary.
Ultimul sunet care l-a auzit a fost bip-ul continuu al aparatului care monitoriza pulsul inimii. Apoi o lumina puternica l-a trezit.
(Continuarea într-o postare viitoare)