Dirigul si lichiorul de portocale

Proful de romana din gimnaziu, care era si dirigintele clasei („dirigul”), era un tip foarte simpatic. Imaginati-va un barbat la vreo 40 de ani, cam la 1 metru 80, mai rotunjor si bucalat, cu parul ondulat si niste ochi mici si rotunzi care, atunci cand se enerva, stateau sa ii iasa din orbite.

Isi purta mereu sacourile descheiate la nasturi datorita burtii proeminente care ii iesea in fata si cara dupa el un diplomat bej, in care nu avea prea multe lucruri: cateva unelte de scris, niste foi si o carte.

Avea o meteahna: ori de cate ori nu eram cuminti sau faceam galagie, ne chema in fata la catedra, scotea o rigla de plastic din diplomat si ne incingea palmele cu ea. Din cand in cand rigla nu mai rezista presiunii si se rupea, drept pentru care apela la clasa pentru un nou instrument de pedepsire. Asta pana cand nimeni nu a mai avut sau nu a mai vrut sa ii dea o rigla, insa ghinionul a facut ca un coleg sa aibe una de lemn, triunghiulara. Imi aduc aminte si acum fata dirigului satisfacuta, zicand: „Pe asta o patrez!”.

Dupa aceste reprize de corectie noi, ceilalti nepedepsiti, radeam pe infundate cand vinovatul se intorcea in banca, frecandu-se pe palmele rosii, si cantam incet vestita arie din „Nunta lui Figaro”, adaptata bineinteles la situatiei: „Fluturas nu mai ai aripioare/Ca dirigu’ ti le-a retezat!”. De aici si una din poreclele primite, „Fluturasul”.

O alta porecla era „Broscoiul”, datorita atat infatisarii si a ochilor bulbucati cand era nervos, cat si faptului ca avea o Dacie 1300 de culoare verde, pe care el insusi o numea „Broscuta”, si care gemea cand se aseza la volan.

Din cand in cand ne trimitea la el la cabinet sa-i ducem unele lucruri sau sa ii aducem altele. Ne dadea cheia, ne spunea unde sa cautam, iar noi respectam intotdeauna indicatiile. Mai toata clasa era cu mana pe sus cand ne intreba cine merge la cabinetul lui, pentru ca era un motiv sa ne plimbam pe holurile scolii nestingheriti, in timpul orelor, iar daca vreun director sau alt profesor ne lua la intrebari, aveam scuza de rigoare.

Intr-o zi, prin clasa a 8-a, a venit la ore cu un teanc de carti sub brat. Probabil intarziase la scoala si nu a mai avut timp sa le duca la cabinetul lui, asa ca ne-a intrebat, iarasi, cine merge sa le duca la el in cabinet. Intamplarea a facut sa ne aleaga pe mine si pe colegul de banca. Luam noi tacticos cartile si cheia cabinetului, urcam la etajul 2, deschidem usa si punem cartile pe birou.

Cum nu prea aveam chef sa ne intoarcem repede la ore, am inceput sa studiem ce carti avea dirigul in biblioteca. Bineinteles ca nu ne-am multumit doar sa ne uitam, ci am inceput sa deschidem si usile. Stiti cum e, cand te mananca, trebuie sa te scarpini. Nu mare ne-a fost mirarea cand am gasit in spatele unei usi o sticla de lichior de portocale de import si una de visinata. Probabil mai „citea” si dirigul din cand in cand . Pe vremea aceea gaseai numai lichior romanesc, facut din cel mai prost alcool si aromat cu fel si fel de porcarii. Ne uitam unul la altul de parca descoperisem aur. Visinata mai vasusem noi, dar lichior de import, nu.

N-am stat prea mult pe ganduri si am tras cate o dusca. Mirosea asa de bine incat, nu ne-am abtinut si am mai luat cate una. Pana sa ne dam seama, continutul sticlei coborase la jumatate (era cam trei sferturi cand am deschis sticla). Acum, ce sa facem? Daca isi da dirigul seama? Sa punem la loc nu mai aveam ce. Ne daduse prin gand sa completam cu apa, dar de unde? Nu aveam curajul sa iesim pe hol, sa mergem la baie, care era tocmai in capatul celalalt, si sa umplem sticla. Asa ca am lasat sticla acolo si am pornit-o spre clasa, razand pe infundate si incercand sa ne tinem respiratia. Incercam sa ne tinem drepti si sa parem seriosi, dar parca mai tare ne bufnea rasul.

Ajunsi in clasa, aproape ca am aruncat cheia pe masa, incercand sa stam cat mai departe de catedra. Insa, miroseam de la o posta a lichior de portocale, drept pentru care dirigul si-a dat seama, insa nu a comentat nimic. S-a uitat el la suspicios la fetele noastre tampe, incercand sa parem cat mai seriosi,  dupa care ne-a spus sa mergem in banca.

De atunci, insa, nu ne-a mai trimis niciodata la cabinetul lui.portocale

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *