Vremuri

Nea Ion sta cu un pahar de coniac in fata si mediteaza. Isi plimba meticulos limba pe gingia dintre cei doi canini de sus. Restul dintilor i-a pierdut de mult. Are undeva la vreo 65 de ani, dar cand il vezi ii dai 80, tras la fata si uscat la corp.

– Ce stiti voi, mai baieti… Cand eram eu tanar urcam dealul ala (arata cu degetul) cu busteanul in spate. Si ma duceam pana in…

– Lasa nea Ioane, ca nici noi nu suntem mai prejos, zice Micutu’ (intotdeauna cei care au peste 1 metru 90 si peste suta de kilograme au aceasta porecla).

– Poate tu, Micutule. Dar asta (arata spre Dan, un baiat la vreo 20 de ani si care s-ar incadra usor la categoria Musca la box), asta micu’ ce poate?

– Ei, lasa bre nea Ioane ca suntem si noi astia micii in stare de ceva! raspunde Dan, vadit suparat pe remarca batranului, apoi soarbe cu nesat din halba de bere.

– Ei, puteti… cand eram ca tine treceam dealul in satul celalalt, dupa mandre. Erau acolo doua surori frumoase foc. Doua ore imi lua sa ma duc si inca doua sa ma intorc. Mergeam noaptea prin padure si nu se lua niciun animal de mine. Asa de mandru eram! Voua acum va e frica si sa mergeti pana la coltul strazii.

– Auzi, bre? S-au schimbat vremurile. Pai daca imi trebuie mie doua ore sa ajung dincolo, nu mai sta nicio fata dupa mine. Pana ajung acolo s-au dus toate cu altii. Acu’, in juma de ora sunt acolo.

– Juma de ora? Da cin’ te crezi tu ma, vreun negru, Bolt ala de la televizor?

– Nu-mi trebuie mie negrii tai, bre! Ma duc cu Opelu’, na!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.