Ipostaze rock

Trebuie sa recunoasteti ca, dintre toti artistii de diverse genuri muzicale, rockerii apar in cele mai interesante ipostaze. Orice ati zice, de cand a aparut Rock’n’Roll-ul si pana azi, cand nu mai stii cate genuri si sub-genuri de muzica rock mai exista, rockerii au facut mereu senzatie.

Nici un rapp-er, hiphop-er, depecher, disco-techno-viber sau mai stiu eu ce alt gen de cantaret nu va ajunge sa egaleze vreodata extravaganta care au aratat-o de-alungul timpului unii cantareti de rock. Oricat ar vrea ea Lady Gaga, tot nu ajunge la nasul, de exemplu, celor de la Kiss.

Daca in anii ’70-’90 erau cam patru mari curente rock, si anume hard-rock, heavy metal, trash sau death, acum sunt atatea ramificatii incat ti-e destul de greu sa faci o diferentiere intre ele (cel putin mie). Imaginea rockerilor a evoluat, odata cu multiplicarea stilurilor muzicale. Si, n-as zice ca in totalitate in bine.

Uitandu-ma putin (mai mult) in urma (adica la vremea cand nici macar nu eram in plan pentru ca parintii mei inca nu se cunoscusera), undeva prin anii ’60 rockerii aveau o anumita prestanta, aproape toti fiind la costum si camasa, iar parul undeva cam pana la nivelul gatului, cel mult pana la umeri. In anii ’70 au inceput sa apara costumatiile mai extravagante, mai colorate (normal, in ’60 televiziunea era alb-negru), iar pleata crescuse pana la umeri. Destule formatii, dar si artisti individuali, incercau sa impresioneze si prin look, nu numai prin muzica, aparand astfel personaje interesante, precum cei de la Kiss, Ozzy Osbourne sau Alice Cooper. Trecem usor de la costumele clasice la geci de blugi si de piele, pantaloni mulati, curele, banderole, tinte si alte accesorii.

„Ruptura” de clasic s-a produs in momentul in care s-a schimbat simbolistica. Daca in ani ’60 si ’70 de gaturile artistilor erau agatate cel mult niste cruci si simboluri flower-power, in momentul in care craniile si scheletele vin la moda, se simte o shimbare si in stilul muzical. Din punctul meu de vedere, o schimbare negativa. Probabil ca, la fel cum Sex Pistols i-au socat pe bunicii inca fredonand piesele celor de la The Beatles, la fel s-a intamplat si in momentul in care in lumea muzicala rock au aparut formatii gen Slayer, Sepultura, Death, Panthera sau Canibal Corpse, complet de neinteles pentru cei care ascultau Dire Straits, Aerosmith sau Queen.

Ziceam ca din punctul meu de vedere este o schimbare negativa, iar acest lucru datorita faptului ca au aparut curente muzicale rock unde aspectul a luat locul muzicii, aparand peste noapte interpreti care nu aveau nici cea mai vaga „voce muzicala”, dar care reuseau (si o fac si acum) sa se impuna doar prin a rage niste asa-zise cuvinte, a grohai, a urla si a face ca orice animal, etaland violenta cu orice prilej, atat prin imprimeurile de pe costumatie cat si prin comportamentul de pe scena si in afara ei. Nu degeaba astfel de genuri s-au numit trash (adica gunoi) sau death (adica moarte). Si, pentru ca nebuni sunt pe toate drumurile, au reusit sa impresioneze si sa-si atraga de partea lor o multime de simpatizanti.

Ei bine, cam atunci a fost momentul in care interesul meu fata de evolutia rock-ului s-a cam terminat. Au inceput sa apara stiluri noi, sub-stiluri, combinatii de stiluri care mai de care mai interesante, unele urmand trendurile vechi, altele aducand cu ele ceva nou. M-am multumit sa ascult in continuare clasicii, chiar daca unii dintre ei m-au dezamagit uneori, incercand sa se adapteze unui stil „la moda” si uitand ca cei care ii asculta o fac pentru ceea ce au cantat pana atunci, dar am incercat sa ascult si pe cei noi, pe cat posibil. Am descoperit piese interesante tot la formatii care, intr-un fel, nu incearca sa para extravagante si morbide. Am vazut formatii care aveau potential si care au reusit sa scoata regulat un nou album, la fel de interesant ca cel anterior, dar am vazut si formatii care in cel mult doi ani de zile au disparut de pe piata.

Un lucru ramane neschimbat din punctul meu de vedere si cred ca se aplica la orice rocker (nu se aplica la rapperi, hiphop-eri sau din cei care vorbesc „cuvinte”, nu canta). Daca respectivul „suna bine” unplugged (unplugged, nu live!), sigur are succes si ramane mai mult timp pe piata muzicala. Daca nu… putini sunt care in cativa ani mai scot vreun album sau au concerte. Pentru mine, unplugged-ul este testul oricarei formatii rock. Ragetele si urletele nu suna bine unplugged, dar aia nu e muzica (cum zicea Caragiale: „muzica este cea care ne incanta urechile intr-un mod placut”), ci mai degraba intoarcerea unora la stramosii lor, australopiteci.

2 thoughts on “Ipostaze rock”

  1. Nu trash, thrash! Thrash, adica a face praf.

    Iar Alice Cooper a inceput pe la sfarsitul anilor ’60, desi aproape nimeni n-o auzit de primele doua albume. Facea misto intr-o emisiune cum ca a vandut cinci exemplare din primul, iar ma-sa are patru dintre ele… 😀

    Si nu, nu e deloc imposibil pentru un fan Aerosmith sa guste chestii extreme. Am inceput cu Aerosmith, inca imi plac in draci, la modul ca vreau sa-mi iau pachet cu meet & greet daca mai vin pe aici (si pachetul ala o m-ar duce la 1300-1400 de dolari… pentru juma’ de minut cu Steven si Joe), insa imi plac la nebunie si muzici mai extreme, in special cea care etichetata ca melodic death metal. Amon Amarth, Insomnium, Amorphis, Dark Tranquillity, In Flames…

  2. thrash…trash….same shit sometimes :)…

    o sa caut si eu pe net primele albume ale lui Alice, desi n-as zice ca am fost fan-ul lui…in afara de piesele difuzate si ras-difuzate nu prea am ascultat

    Aerosmith e pe lista in Top 10 😉

    In schimb, death metal, fie el melodic sau nu, nu este in topul preferintelor. Da, poate anumite pasaje instrumentale sunt OK, dar doar atat.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.